Eu, Nietzscheanul

Nu era chiar niciun secret,
ştiam că mă iubeşte doar pentru că nu sunt întreg şi ca să-mi poată adăuga a treia mână sau mai ştiu eu ce,
aşadar numai ca sa fiu aşa cum mă vedea ea,
nu o dată m-am trezit dimineaţa altfel decât mă culcasem
cu o aripă de fluture lipită stângaci pe umărul dezgolit de furtuna din zori,
cu tatuaje facute cu pixul sau doar cu ochiul ei drept,
mi-a desenat încă o inimă, un catarg cu velele rupte,
într-o seară, făcând pe filozoafa, lucru ce-i dădea un aer fermecător de caraghios,
după ce mi-a aruncat aiureala "eşti exponentul unei lumi fără păcat aflată sub dictatura iubirii"
la lumina unor lumânări de tort a pus la cale un soi de ceremonie de sanctificatare
ori, mai degrabă, de nesanctificare
alăturând numelui meu pe acela de Nietzscheanul, ca Tesviteanul bunăoară,
astfel că în toate calendarele cu nesfinţi veţi da de mine astfel,
nu era atât de fraieră încât să nu-şi dea seama că nu sunt eu însumi, ci doar căutarea, de aceea ea îmi şi zicea "alteritatea ta"
"sunt ceea ce scriu", am recunoscut, "aşa că las-o baltă cu declaraţiile tale de dragoste,
pietrele amfiteatrului, obloanele prăvăliilor, macadamul,
toate le ştiu pe de rost şi le declamă fornăitor,
iar tu mă minţi spunându-mi că e ecoul",
eu de fapt nici n-am iubită,
e doar o cascadă care curge din cer şi de aceea pare nespus de înaltă
îi înălţam ode şi-mi venea tare greu,
pentru asta mă foloseam de zmeie din hârtie japoneză
doar că se întâmpla ca din cauza greutăţii culorilor să nu se înalţe îndeajuns
deseori în drum dădeam de stele şi le dăruiam lor,
uneori ea se apleca până la înălţimea turnului meu cu ceas unde stăteam adesea cu porumbeii recitându-le în limba lor guruită balade medievale
şi mă întreba despre bârfele din oraş, dacă a sunat coafeza sau dacă a venit lăptăreasa,
eu îi povesteam despre ultimele ploi şi despre brunul glazurat al olanelor ude
nu rareori era aşa de strălucitoare încât devenea peste noapte oglindă
cu timpul însă a obosit, învinsă de scălâmbăielile mele şi de neputinţa de-a-mi reflecta abstractul
ea mai era şi un deal cu peri şi cireşi care înfloreau nătângi, în miezul iernii,
se supăra când îi spuneam că iubirea nu e decât un gen literar
"eşti nebun, adică îmbrăţişarea mea e literatură, vrei să zici"
colinda înlăuntrul meu cu un felinar aprins crezând că sunt lumea
şi cum nici ea nu era cine credeam eu că este, nici eu nu eram lumea,
emigrase în mine dintr-o întâmplare
profitând de talentul meu neobişnuit de-a mă îndrăgosti de lucruri care nu există,
dar eu le iubesc pentru că le văd şi le socot vrednice de iubirea mea,
şi port dragostea cu fala cu care în copilărie purtam spielhozenurile noi
mă mai întreba cât de departe e timpul sau cât adevăr poate încăpea într-un sceptic
nu-i răspundeam, o ameninţam că o să-mi pun capăt nopţilor
amicii mă ironizau la cafenea că am o iubită care nu există
şi că umblu aiurea cu scheletul unei toamne sub braţ, într-o cutie de vioară
apoi mă iscodeau despre lungimea picioarelor ei
până şi peştii din acvariul de după uşă îmi puneau indiscreţi întrebări,
să te ferească Dumnezeu de indiscreţia peştilor,
mie nici nu-mi trebuie iubită, vreau doar să am pentru cine să-mi trag, la o adică,
un glonţ in cap...

poezie de Mihail Soare din Eu, Nietzscheanul (2012)
Adăugat de Augustin Nicolae
Votează! | Copiază!