Povestea în versuri a Alessiei

Dacă la unsprezece şi jumătate dimineaţa
vei deschide fereastra familiei Paoli,
în partea opusă, pe balconul acelei clădiri galbene fără tencuilă,
o să poţi vedea o fată tânără cu părul şaten,
şi gri care-ţi aduce aminte de o pânză de păianjen.
Alessia are douăzeci şi şapte de ani şi nu se iubeşte pe sine.
Lucrează la o patiserie în centru oraşului,
lucrează pe tura de după-amiază, şi câştigă foarte puţini bani,
prea puţini pentru a închide ferestrele balconului pentru totdeauna.
Când în ochii ei nu se reflectă micile pizze şi prăjiturile
– dacă-i priveşti pupilele îndeaproape –
poţi vedea tramvaiele de pe strada Padova,
fructe în lăzi, rochii, travestiţi
(pentru ea mult prea bătători la ochi, ca sânii
transexualilor care îi par ca nişte bombe)
sau poate picioarele femeilor frumoase,
netede, netede sub fustele mini.
La vârsta de şaptesprezece ani Alessia visa
să devină avocat,
dar tatăl ei a murit în urma unui atac de cord
şi din acel moment nu s-a mai gândit la visul ei.
Noaptea trecută a visat că era pe o peluză.
Pe iarba verde şi udă ea a menţinut tăcerea
"ca-ntotdeauna" (cum ar spune mama ei) şi florile s-au uscat,
deodată şi-au piedut culoarea cand ea le-a atins
sau a respirat pe ele de aproape.
Soarele a ieşit din nori pe neaşteptate.
I-a atins pielea cu nenumăratele sale mâini
iar ea – ca s-o spunem direct – s-a excitat de la-nceput,
s-a atins şi-ntr-un final a adormit.
A visat că dormea profund
iar de dimineaţă pământul era în continuare complet ud.
Alessia nu este capabilă să-şi ierte anumite greşeli
ca atunci când a încercat să se uite printr-o gaură
şi şi-a rupt piciorul,
şi astfel a fost nevoită să stea trei zile în spital
şi alte trei luni fără să lucreze.
Dar lucrul care a rănit-o cel mai tare
a fost avortul pe care a fost nevoită să-l facă
când s-a-ndrăgostit, pentru prima dată,
de Marco, un cizmar.
L-ar fi botezat Armando,
ca pe tatăl ei care a murit. Dar totuşi copilul lor
avea deja un handicap de când era în pântec,
şi Marco nu l-a vrut, l-a trimis să fie sacrificat.
Alessia deja şi-a pierdut minţile.
Îşi vede corpul dublu ca mărime
iar dietele şi faptul că vomită
nu o fac să slăbească aşa de mult pe cât şi-ar fi dorit.
Şi-ar dori să cântărească treizeci şi cinci de kilograme,
ca Marco să o primească-napoi
chiar dacă pruncul lor nu se mai poate întoarce în lumea aceasta.
Nicoletta, vomitând, a reuşit.
A murit.
Acum este fericită şi nu regretă nimic,
în ciuda faptului că a pierdut, de-a lungul timpului,
nişte dinţi, unghiile şi părul de sub pălăriile ei.
De la etajul trei poţi să zbori uşor –
Nu trebuie decât să-nchizi ochii,
să-ţi eliberezi un pic mintea, să-ţi dai drumul, uşor...
Nimeni nu-şi dă seama când o pisică dispare.
Presupun că pisica este conştientă de acest lucru
aşa că stă pe-afară, fără să se gândească,
cu un camarad de aventuri bătrân şi prost-crescut,
sau poate că vizitează un individ bonlav.

poezie de Menotti Lerro din Poeme alese, Genesi, Torino, (2013), traducere de Simona Sămulescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!