Duelul

Îmi tremură lăuntrul ca frunzele în toamnă
Privirea-mi şi cu paşii colindă pe alei
Pe ziduri bate vântul dar nu flutură steagul
Străjerii dorm în posturi, şi eu în rând cu ei.
Şi ştiu că dorm,
Aevea fiinţa-mi se desprinde
Şi îşi înalţă capul spre-a se privi de sus
De parcă-n postul sumbru veghează oseminte
Iar sub a lunii pază
Sub pânza ei subţire,
Un alt eu se ridică, un eu ce nu-i de lut.

Pe undele subţiri, lăuntru’ făr’ de valuri
Se-nalţă holograma unu-i război străbun
Ahile cu mândria-i şi patima flămândă
Mă calcă sub călcâiul ce-l face muritor;
El scoborând pe tărmuri îmi tulbură lăuntrul
Iar unda creşte valul, mânat de-acelaş dor.

Eroii toţi în mine vor ca să ia cuvântul
Iar hoţii şi tâlharii şi-aduc aportul lor,
Vuieşte-ntreg vacarmul de glasuri înţelepte
’N-odaia minţii mele accept subtila şoaptă
Şi mă străpung în rânduri
Amprente lasă’n mine a glasului pecete.

Şi-ating si eu la rându-mi fapte ce-mi ies în cale
Urc nebăgând de seamă a tinereţii piscuri
Năuc de înălţime....las anii să prăvale
Alegerile-mi sumbre, mânate de nimicuri.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Votează! | Copiază!