Un văduv către slujnică
La masă! Ce-ntârzii?
Ies șobolanii iară.
Slănina e-n felii
Pe pâinea de secară.
Să stăm alăturați
Pe banca scârțâindă,
De foc apropiați
Căldura să ne prindă.
Ai brațe calde, vii,
Și tari cum e frânghia.
Din pâine mușcă-ntâi,
Să-nfig apoi gingia.
Iubesc bogatu-ți trup
Rotund și gras de slugă,
Mă ispitesc, mă rup
Formele tale-n fugă.
Când sânii legănați
Sub ochii mei se plimbă,
Gurguii tăi roșcați
Îi simt arzând pe limbă.
Mi-i trupul pofticios
Și toată carnea-mi plânge,
Și pumnul meu păros
E jar când coapsa-ți strânge.
Sunt câine gudurat,
Dar și stăpân cu toane.
Când moartea m-a-nhățat
Ai treizeci de pogoane.
Dar vreau, vreau carnea ta,
Grea, grasă și zemoasă,
Ca gunoiștea grea
Ce-am strâns-o lângă casă.
Ce-i că-s uscat, bătrân,
Cu părul ca cenușa?
Hai, vino! Sunt stăpân...
De nu, acolo-i ușa!
poezie clasică de Emile Verhaeren din Antologie de poezie belgiană (1968), traducere de Radu Boureanu
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.