La mormântul lui Eminescu

Îndoaie-ai săi genunchi româna naţiune
Şi sec îi este pieptul căci lacrimile-i curg
De clipa ce cuprinse-ntreaga ei minune
Ce-i veştedă şi moare când ziua dă-n amurg.

Din neguri lungi, uitate, o pasăre măiastră
Înalţă trilul dulce al versului duios
Şi, colo-n câmpuri mute, răsare-o floare-albastră
Miresme dulci dând lumii din trupu-i mlădios.

Îngăduie-ne nouă, nevrednici epigoni,
Să ridicăm privirea spre cerul stelei noastre.
Noi, cei ce suntem decât nişte pioni,
Să cutezăm o clipă să privim sus, la astre.

Şi, rând pe rând, să sune dulci doine de amor,
Să troienească scumpe aducerile-aminte,
Veşmânt din flori de tei să-mbrace vis cu dor,
Să fremăteze codrul şi luna să-l alinte.

poezie de Ionel Ivaşcu (mai 2001)
Adăugat de Ionel Ivascu
Votează! | Copiază!