Ochii ei...

O zi de vară ca oricare, doar vântul adia uşor,
Când doi ochi negri mă priviră-clipind din gene-ncetişor...

Doi ochi am zis? Să-mi ierteDomnul nechibzuinţa de-a grăi-
Două furtuni, două oceane ce-aleargă spre-a te nărui,
Două imense găuri negre ce te atrag nebănuit
Cum te atrage orizontul în pragul unui asfinţit;
Două abside ancestrale din care poţi zări pământul,
Dar privilegiul de-a le-atinge le au doar soarele şi vântul.

Mă pierd în marea de-ntuneric şi ruşinat cat o scăpare,
Uşor în jos lăsându-mi capul văd roşul buzelor în floare
Cărnoase, aprige, rebele, se modelează în cuvinte...

Aceste buze siderale -ce mă-nfior- mi-aduc aminte
De-orgiile nepământene, gustate-n plin în vechea Romă,
Unde bacantele lascive dădeau a vinului aromă
Şi unde pe ascuns creştinii se adunau în cimitire,
Şi ascultându-i pe apostoli, credeau -naivi- în nemurie,
La fel cum eu, răpit de vraja întunecimilor adânci,
Speram să pot pătrunde taina acelor două negre stânci,
Ce-ascund ca scoicile din hăuri, doar bogăţie şi... mister-
Surprins şi-n pânză lui Da Vinci şi în peniţa lui Flaubert-
Mister dublat de pofta oarbă de-a fi mereu recucerite,
Femei iubite de iubire şi-avide, iar, de-a fi iubite.

Trecu privirea, părul rumen îi mângâia umărul fin,
Întregul trup sculptat în rouă, părea un înger de rubin,
Care-mpodobit în roşul petalelor de trandafir
A coborât de sus, din ceruri, pe aripi line de zefir.

Înmărmurit de fericire, înghit cuvinte şi idei
Şi-aş da orice să pot atinge, cu mâna mea, făptura ei,
Dar mintea mea alambicată mă ţintuieşte de pământ,
Tăcerea grea ce ne desparte zdrobeşte-al inimilor cânt
Şi-ngroapă fără vreme urma unei posibile iubiri
Născută-n mine din sclipire unei demonice priviri.

poezie de Nicuşor Dărăbană din Nechibzuitele iubiri (2005)
Adăugat de Dumitru Râpanu
Votează! | Copiază!