Visez melancolii
singurătatea mă cheamă să vin acasă,
de ce să mai umblu prin lume haihui,
aș vrea să mă-nfășor în mătasea ei
ca un fluture care așteaptă să devină larvă.
toamne cu febră, dezolante, oarbe,
m-așteaptă adesea la poartă,
mă calcă în picioare ca pe-o frunză moartă.
n-am năvălit în sufletul cuiva
și n-am călcat silaba de durere,
nu am avut și nici nu am avere,
mi-e dor de mine însumi și încă de ceva.
nu știu dacă se stinge timpul lui a fi,
și nici trecutul timp al lui a fost,
vreau să fiu eu, cel care-am fost,
și să visez melancolii.
știu că nu seamăn cu străbunii
am sufletul boem de cârciumi sumbre,
și corpul meu se clatină pe umbre,
sunt un lunatic, vecin cu nebunii.
această toamnă mă sufocă sigur,
mi-a luat tot aerul ce-l respiram,
sunt pasărea ce n-are stare
și zboară singură din ram în ram.
poezie de Ion Ionescu-Bucovu (27 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre toamnă
- poezii despre timp
- poezii despre zbor
- poezii despre visare
- poezii despre vecini
- poezii despre trecut
- poezii despre suflet
- poezii despre singurătate
- poezii despre păsări
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.