Mâinile, contur de aripi
Peretele de care mă sprijin
nu se vede,
are în el cuvântul ziditor la cer
și tot încerc să-l trec.
Soarele se proptește-n el,
la răsărit și apus,
în fiecare zi îl știu imaculat,
numai noaptea alunecă și cade pe pământ,
rămân deasupra stelele și luna.
De câtăva vreme mâinile mi se alungesc
și capătă contur de aripi,
mi-e frică să mă las în zborul lor
să nu mi se frângă visele
și să cad din somn în apă.
Sunt o pasăre adormită pe cablu,
deasupra fluviului.
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (26 iunie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.