Eclipsă

Mi-am privit, singur, sfera-gazdă-n zbor murindă,
Mascând portocaliu, cu umbra-i gigantescă.
Dar vai ce mică-i... O priveam, proiecţie terestră
'n suspans straniu, disperând o Lună... să reaprindă.

O şansă-i că-s ş-alţi mii de sori, ce scânteiază
Să-i ţină pedepsitei, satelitei, becu-aprins
Spre neîngheţ năprasnic; neagră, în noapte trează...
O rocă prăfuită-n pierderea de dor nestăvilit, nestins.

Mă-ntreb pe neaşteptate-n gând, sinistru;
De s-ar opri mişcarea brusc, doar o secundă,
Sau mai puţin, un fir de timp... pierdut registru
De glob, uitând de sine... Am fi Icari zburând în umbră!

M-agăţ cu jind de-un fes gălbui pe-o bulă brună
Şi nu-mi revin, că bula-s eu, încontopit pe-o rocă
Şi sunt şi-aici, în noaptea începândă şi sus-pus pe Lună
Ce priveam; pe cratere-i grisate, cu gropiţe-n cocă.

M-a răvăşit o teamă nesfârşită, despre-un negru
Lăsat pe loc ştiut de-argint... Mi-am spus că-i tot posibil
Într-o zi... Poate nu eu, să pierd pe rând tot, cer sclipind, integru...
Şi tot mai mult mă văd peste milenii-n hău... Irezistibil!!!

O licărire tot gălbuie-mi dă speranţă vie
Că moartea inefabilă va mai întârzia, un neştiut
De timp... Se creşte iar speranţa că iubirea o să fie;
Căci fără ea, oh Luna, vom pieri-n necunoscut, tăcut!

Mă simt mai mic, din noaptea asta, mai fragil;
Mă sperie hidosul fără milă al naturii
Căci ştiu deja, că Universu-i o himeră, gol exil...
Un rece groaznic, un anoxic, detonant şi plin de furii...

Şi nori de pâclă-n cer se-aprind de-un roz-grena
În mută explozie-n fundal de cânt de-amor de broaşte...
Ascunsa se reîncarcă-n recâştig, lucind ca platina
Pe negrul cu un fard adânc, ceţos, de ou de Paşte.

M-adorm cu greu, c-o pată pe retină-n mintea-mi revolută
De-o experienţă nouă-nesfârşit, reînvăţând ce e elipsă
Cu dus-întors la două capete... de n-ar rămâne, bolta-i slută!...
Ferici să fim; cât dus se-ntoarce, vom trăi... în returul de eclipsă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!