Aur
Cu-armurile-i grele de toamnă târzie
balta ne cheamă din nou.
Lotca scâncește, ca vie,
și-n sălcii atârnă același nesigur ecou.
Șerpii beau, leneși, din ultima căldură,
apa-i lumină topită și grea.
Tu, fiică a soarelui, pură,
luminezi această împărăție a ta și a mea.
Vâslele vibrează în mâinile mele -
e-o harfă pe care doar eu știu să cânt,
Ascultă, ascultă, iubito, la ele
ce zi de-mplinire înalță în vânt.
Toamna toarnă cu pumnii aur în baltă,
părul tău e-o flacără tremurând.
Când în apă te-arunci, decât zarea mai naltă,
pari un strigăt al vieții țâșnit din străfund.
Și apa te-alintă în brațele-i moi,
fericită că iar te cuprinde,
părul tău mă cheamă, se-aprinde,
te-afunzi, dar și-acolo vom fi amândoi.
Și vâsla-a tăcut, și noi am tăcut,
în lumea ciudată din ape.
Înotăm alături, ca într-un sărut,
aproape de cântec, aproape...
poezie de Mihu Dragomir din Dor (1969)
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.