Troilus și Cresida. Cartea întâia
De Troil, rigăi Priam fiu mezin
Cât încă sunt cu voi aici agale
Voi depăna: cum a sorbit din plin
Iubirea cu amarurile sale
Și bucurii, și-apoi cumplita-i jale.
Ajută-mi, Tisiphona, să înstrun
Trist viersul meu ce plânge cât îl spun.
La tine strig, zeiță mult zbătută,
Furie crudă stând sub greu blestem:
Ajută-mi mie, tristă alăută
Ce-îngân, cum știu, pe-ndrăgostiți când gem.
Căci se cuvine, după cum vedem,
La om mâhnit, tovarăș negurat,
La jalnică poveste, chip surpat.
Deși robesc la robii lui Amor,
Iubirii nu cutez cu vreun temei
Să-i fac rugare pentru ajutor:
Departe-n hău e ajutorul ei.
Dar dacă doi îndrăgostiți sau trei
Găsi-vor în povestea mea vreun leac,
Sunt volnic bucurie să le fac.
Iar voi ce vă-mbăiați în bucurie,
De-aveți, vai, milă-n voi, un strop măcar,
Aduceți-vă aminte ce urgie
Ați pătimit cândva și cât amar
Au tras și alții; și socoateți, iar,
Cum înșiși voi v-ați pus Iubirii-n poartă
Spre-a nu vă fi izbânda prea ușoară.
Și vă rugați cu cei ce-s în durere,
Precum Troil vedea-veți mai târziu
Ca Amor să le aducă mângâiere,
Și vă rugați lui Dumnezeu-cel-viu
Să-mi dea putere să v-arăt, cum știu,
Ce chin și-amar pat robii lui Amór
În focul lui Troil, mistuitor.
Vă mai rugați cu cei ce în iubire
Nu mai găsesc nădejde nicăieri;
Cu cei pe care sar a-i clevetire
Limbi rele de bărbați au de muieri;
Rugați pe Dumnezeu din răsputeri
Degrab să-i ierte de pe-acest pământ
Pe cei pe care Dragostea i-a frânt.
Și iar, cu cei întru huzur născuți,
Ca Domnul să le deie stăruință
Și har spre-a fi domnițelor plăcuți,
Într-a lui Amor cinste și credință.
Așa găsi-voi inimii priință:
Rugându-mă pentru acei ce-i știu
Robi Dragostei, și jalea să le-o scriu,
Și milă pentru ei să simt fierbinte
În inima-mi cu dinții înfrățită.
Ci ascultați acum cu luare-aminte,
Căci cale va s-apuc neocolită
Ca să vă spun de patima-îndoită
A lui Troil, pe Cresida iubind,
Și cum, trădându-l ea, muri scrâșnind.
Știm toți cum Grecii, strașnic înarmați,
Porniră cu o mie de catarge
La Troia, și ani zece-îndelungați
Bătură-n zidul ei cătând a-l sparge,
Spre-a răzbuna în ochii lumii large
Cea faptă a lui Paris ticăloasă,
Răpind-o pe Elena lor frumoasă.
Și s-a făcut că-n cel oraș era
Trăind pe-atunci un om de mare vază,
Greu prooroc, ce Calcas se numea;
Și el știa, cu mintea lui cea trează
Că pân la urmă Troia va să cază
În pulberi, precum zeul său i-a spus,
Pheb, mai numit Apollo Delphicus.
Deci când aflat-a Calcas prin socoate
Și prin răspunsul de la zeu primit
Că vin cei Greci cu hoarde-înfricoșate
Menindu-i Troiei groaznicul sfârșit,
Să-și lepede cetatea s-a gândit;
Căci el știa din făcături că-n scrum
Avea să piară Troia, cum-necum.
Drept care, sub al nopții coperiș,
Cest înțelept, departe văzător,
La Greci în taberi a fugit pitiș;
Iar dânșii l-au primit curtenitor
Cu mare-închinăciune și onor,
La-înțelepciunea lui trăgând nădejde
Să-i sfătuie în orișice primejde.
Și vâlvă ce-a mai fost când s-a lățit
Din gură-n gură zvonul prin cetate
Cum Calcas de spre ei s-a hainit
Fugind la Greci, și-au strigat dreptate
Prin plată grea credinței lui călcate,
Zicând că el și neamu-i ticălos
Preavrednici sunt să ardă pân la os.
Lăsase-n Troia Calcas, de această
Nemernicie-a lui neștiutoare,
Pe fiică-sa ce sta sub grea năpastă,
Căci viața și-o temea cu teamă mare,
Și nicăieri să afle vreo-îndreptare,
Căci văduvă era, și ce stingheru-i
Când n-ai prieten cărui să te jelui.
Cresida o chema pe-acea domniță,
Iar după gândul meu, în Troia toată
Mai gingașă nu se afla ființă;
Frumusețe de pe alt tărâm, ciudată,
Încât părea a fi din veci sculptată
Întru desăvârșire îngerească,
Și pogorâtă să ne umilească.
poezie de Geoffrey Chaucer, traducere de Dan Duțescu
Adăugat de Veronica Șerbănoiu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.