O clipă de singurătate
În liniştea supremă, a câmpiei,
Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând!
Erai acolo, în culmea bucuriei.
Priveai în bob, pâinea crescând.
Ne vrem atât de singuri câteodată
Că, în păduri ne fuge, gândul revanşard.
Dar când dispare, parcă, lumea toată,
Rămân doar fricile care ne ard.
Şi iar şi iar, luând-o de la capăt,
Pe-o aţă, zilele înşiruim,
Clătind lumina, în izvorul proaspăt,
O nouă, faţă, lumii, dăruim.
poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.