Ploile cântă afară
Plânge noaptea într-o catedrală
prin întunericul putred
ploile umezesc ochii sfinților.
Piața-i goală, doar statuile oarbe
nu se simt în singurătate
trec dincolo de timp.
Mi-am mărturisit
cum am crezut într-o femeie
că-mi va purta sufletul în mâinile ei,
îl frământă până se naște suferința
și o să-i simt mirosul în trup
cum se răspândește prin sânge.
Se furișează noaptea într-o perdea
ploile cântă afară,
eu caut femeia cu degetele prin așternuturi.
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (17 martie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.