Poemul Proust
Caută-mă, viață, sunt încă acasă.
Gândul, sufletul și celelalte,
În timpul-iluzie, găsit, regăsit, pierdut, repierdut...
Poemul acela, fără-ncetare
Zăvorât în propria-mi odaie,
În timpul acela încarcerat, salvat, Marcel Proust!
Niciodată ieșit în stradă, în lume,
În Saint Germain, în Montmartre, în Père Lachaise,
Pentru a nu-l întâlni pe celălalt Marcel Proust
Prin Parisul mereu înconjurat de idei
Luminate al giorno, ale Revoluției franceze,
Repede ghilotinate, decapitate, încât Libertatea
Umblă cu capul marii sale speranțe în brațe,
La fel ca românii, în 89, la București,
În ziua de Crăciun, cu mortul pe masă...
Caută-mă, viață, în viața mea
Găsește-mă și vezi ce poți alege.
Nu vreau să fiu chiar timpul pierdut,
Pierdut de firavul Marcel Proust,
Când intrase, așa, dintr-o frondă, dintr-un abis
Dintr-un eroism, cum să-i spun? - beau regarde,
Uitase ușa odăii sale etanșe deschisă.
Caută-mă, eliberează-mă de iluzia prezenței învinse.
Timpul pur, timpul Marcel Proust
Bântuie liber pe Champs Élysées, prin Place de la Concorde...
Risipa-i letală - moare o lume
Și nu se naște-renaște nimic!...
Găsește-mă, viață, și stai o clipă în propria-mi ființă.
poezie clasică de Dumitru Titus Popa (2 ianuarie 2011)
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.