Hora stihiilor

Grădini cu stupi şi zumzet de albine
cu pomii aplecaţi pân' la pământ
îmi amintesc de zilele divine
când amândoi aveam în creştet lotuşi
şi îngeri păzitori aveam în gând

Eram noi singuri în Grădina lumii
şi tu erai păgân şi filosof,
citind tainele vieţii direct în boaba spumii
Şi tu era păgân şi geometru
citind tainele Lunii pe Pământ;
distanţele le măsurai cu gândul
căci încă nu se inventase metrul

O, minunate clipe mai trăiam!
Erai şi geometru şi poet
şi totul era fascinant în lume
fără cuvinte, fără alfabet
Veneam spre tine fără să mă simţi
plutind pe nori albaştri, singuratici
şi ochii în iubire înecaţi
i-aveam fierbinţi şi fascinanţi ca la fanatici;
când m-aplecam, se revărsa spre tine
freamătul mării din furtuni ascunse
şi vântul adia prin părul meu
lăsând deschise căi nemaipătrunse.
Privirea ta strângea albastrul zării
şi blând îl revărsa deasupra mea;
pierzându-ne-n visarea înserării
pe frunte ne trezeam cu câte-o stea
Şi totuşi, cunoscându-ne atunci
când ne armonizam perfect cu Luna
şi gânduri şi cuvinte au devenit năluci
şi doar din spini purtăm pe cap cununa

Ai fi putut să-ţi mai amâni venirea:
călăuzit doar te-ai lăsat de-o stea;
pe Calea Laptelui purtându-ţi firea
ai nimerit chiar în grădina mea

Deodată ochii-mi sunt ceţoşi şi grei
şi nici o stea nu mai sclipeşte-n ei;
în dansul cu trupul lipit de pământ
în lut va să piară tot ce-i avânt

Eu eram o nimfă din adâncul pădurii
soarele-mi privea prin huceaguri doar nurii
şi sărutări îmi veneau de la vânturi şi stele;
îmi înveleam trupul cu frunze de frag
să fiu dulce şi proaspătă pentru satirii
ce mă chemau dinspre lac. O, cât
farmec aveam fără voaluri şi fără sandale!

Mă-ndrăgosteam de rotunjimile
cerului privindu-mi trupul; pielea mea
fragedă, pufoasă şi moale îl înnebunise
pe Indra şi-mi aruncase de sus, să-mi
prind de picioare, strălucitoare opale
Dansam nebuneşte în aer fierbinte
pe mâini mă-nveleam cu nori alburii
iar pe picioare cu stele;
în creştetul meu se iubeau
doi luceferi cu Luna
şi nu ştiam ce-s aduceri aminte
şi nici nu ştiam că sunt Una
În mine se roteau toate astrele
şi sorii se-nmulţeau în limpezimea ochilor mei
Dansau după mine culorile-n aer
nici ziua, nici noaptea n-aveau vreun caier;
brăţări – curcubeie din flori aveam prinse
pe mâinile albe de Gea doar unse
O muzică-n mine, rămasă aprinsă
era-nvingătoare, era şi învinsă;
idei se-ascundeau prin ierburi mărunte
doar zei şi zeiţe ştiau să le-asculte
Cu Gea vorbeam prin gesturi mai clare
ca orice cuvânt din lumea cea mare;
o turmă de reni păscut-am prin sânge
când te-apropiai cu gândul de-a-nvinge
Şi sanie tu m-ai vrut cu urgie
să luneci prin mine ca o stihie;
cenuşă şi foc aveam în potir
şi nu Duhul Sfânt cu Sfântul Lui Mir;
eram vrăjitoare şi fără să ştiu
făceam să se mişte tot ce nu e viu.
II
Sub pomi pitici cu frunzele în vânt
şi poamele care ating pământul
am aţipit ades, purtând în gând
legenda lumii: Nârâyana dormitând
ţinând în gură Arborele Cosmic –
sau Brahma, încă-n forma lui de foetus
născut pe apă-n floarea unui lotus
Tresar când aţipesc şi mi se pare
că Visnu se coboară în adânc
şi scoate din abis pământul care
pluteşte pe-un ocean de apă dulce
şi din sărata mare monştri – aduce:
pe Mummu şi pe Tiamat
cu care, când cerurile încă nu erau numite
el apele şi-a amestecat

Din mâlul apei care mă-nconjoară
adesea aud broaştele cântând
dar eu visez: pe maluri azvârliţi, copii bastarzi;
îi văd cum mă-mpresoară
cum vin spre mine alergând
Şi-atuncea ştiu că nu e Pomul Vieţii
pomul sub care eu am aţipit
şi nu e Râul fără vârstă apa
în care-atâtea suflete ar fi murit

O, dacă apă ne-ncepută-ar curge
înconjurând grădina mea
prin vine sevele pământului m-ar unge
ca tine, Gaia, aş rămâne grea
Ca tine m-aş îmbrăţişa cu ploaia
şi trupul gol mi l-ar ascunde-un nor;
ar fi prea strâmte curtea şi odaia
şi-aş vrea ca tine, renăscând să mor
Şi m-aş trezi la începutul lumii:
cu Aurora chiar deasupra mea;
în dreapta, Ardvi Surâ Anâhita
bărbatul care dă laptele lumii
regenerând sămânţa omenirii
prin ploaia care cade dintr-o stea.

III
Nu te speria, nu pot să te alung -
blestemul Cerului ne stă în cale -
prin mâzgă şi prin ceţuri tot te-ajung
de când am început să port sandale
Fără să ştiu, în somnul din odaie -
poate când prin vis sărutam curcubeul
şi mă-nveleam cu el în loc de straie -
am devenit clepsidră şi-am început să curg
De-atunci pe mine însămi nu pot să mă ajung
De când nu mai ştiu să ridic ochii spre cer
mă uit la tine şi oasele mele
ce dulce trosnesc în îmbrăţişarea
trupului tău vânjos! ( în care aş vrea să pier
şi nu pier)
Şi trupul nostru devine un curcubeu de pământ;
ni se împrăştie sufletu-n iarbă
răsuflarea ni se pierde printre firele
plăpânde şi verzi
ca să-ncălzească rănile-ascunse ale Pământului
Nu încerca să priveşti, nimic n-ai vezi!

Mai bine să strivim cuvinte-n valuri -
în coaja lor se-ascund mereu doar maluri;
mai bine să citim în boaba spumii -
plutind doar vom afla tainele lumii

Plutind doar vom vedea crescând
în sus
copacul cu coroana spre Pământ
Şi rădăcina-n pieptul lui Iisus.

poezie de Olga Alexandra Diaconu din Hora stihiilor (2003)
Adăugat de Olga Alexandra Diaconu
Votează! | Copiază!