Scrisoarea

În metronom numai aluzii
O sonerie, o scrisoare
Primesc pe preşuri zburătoare
De la o bursă de iluzii

Şi n-am curajul s-o deschid
Cocorii tineri fără număr
Mi se aşează blând pe umăr
Şi mă îndeamnă s-o deschid

Ce căi ascunzi tu, subterane
Cu scrisul tău indescifrabil
Când orice zbor în dirijabil
E plin de riscuri veterane?

O neglijez pe noptieră
Cascade vag îmi asaltează
Zadarnic vigilenţa trează
Pe-aceeaşi veche filieră

Poate vreo rudă dispărută
Să-mi fi lăsat vreo moştenire?
Eh aş, la simple ei citire
De andrisant, văd o bancrută!

Frustrarea duce la impact
Şi abstinenţa la virtute
Busole sar din ace. Nu te
Mai amăgi lipsit de tact.

Deschide-o. Încă nu. Şi totuşi
Îşi joacă rolul ei prudenţa
Că tot privesc corespondenţa
Ca un buchet târziu de lotuşi.

Şi-o presimţire mă apasă
Ca o somaţie scadentă
Scrisoarea asta decadentă
Ca nişte struguri de melasă;

Noroc să fie? Ghinionul,
Care mă ştie mult mai bine?
Cu banii pentru aspirine,
Nu pot să strâng eu milionul;

Statui de var, scrisori surpriză
Şi tot elanul retezat
Pe piscuri, sus pe Retezat
Adie vag de tot o briză.

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Votează! | Copiază!