Poet rătăcind

Cînd ai zvârlit odgonul către dorinţi tihnite,
Ce rătăcesc pe valuri, ca umbre de plăceri,
Marea privind, ai faţa întoarsă către ieri,
Şi oraşul în cenuşă iar prinde să palpite.

Treci pe sub vechi arcade de aventuri uitate,
Te-ncrucişezi cu viii, delirul tău e stins;
Cu viii deopotrivă şi morţii, pari învins,
Trudiţi să-ntindeţi zilnic doar pânzele visate.

Fântânii nu-i mai afli, ca-n vremuri, strălucirea,
Nici sângerarea gurii care a copt sărutul,
Nici cântul despre tine ce l-a-ngropat trecutul,
Precum un prunc ce-n van îl întoarce nălucirea.

Ce degete febrile şterg caldele imagini?
O iei pe altă cale, e strada fără soare,
Ţi-e altul gândul, inima fără somn tresare,
Schimbi casa, însă chipul ţi-e altul între pagini...

Atunci te poartă vântul şi umflă alte vele,
Şi viaţa-i orizontul de gesturi inumane;
Neisprăvit laşi visul ce mâinile-ţi, orcane,
În seară îl sfâşie la focul altor stele.

poezie clasică de Edmond Vandercammen din Antologie de poezie belgiană (1968), traducere de Radu Boureanu
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!