Timpul râde de noi, când trece

privesc un geam şi golul lui mă sperie
masa se uită la mine, prin portretul
bunicului
mă gândesc să-i vând trecutul
să pot respira încă un pic, viitorul

acum un leu este o monedă, ca un covrig
fărâmă rodundă zilnică de suflet
de multe ori mă consum şi las golul singur
iar el se destramă, prividu-mă cu dispreţ

un pod atârnă ca un braţ rupt, deasupra unui pustiu
fierul beton era ruginit, înainte de-a putea fi terminat
parcul înghesuit între braţe de copii, tresare
poate crăpa oricând, ca o coroană de copac
crăpăturile lui pot absorbi, oricând suflete nevinovate

undeva un ciocan de lemn pe-o masă lungă
bate strâmbe destine, încă nu există lege
roba cu mască de mort pe faţă
conţine fantome din altă lume, lume trecută

iarba unei alei, din suflet suportă umilinţă
este calcată de-o povară
o viaţa ce-şi calcă anii tinereţii
în picioare
unii nu vor să-i lase un loc sub soare
şi trebuie să-şi ia traista disperării în spinare
de aceea
fărâmituri coapte ale pământului de ani se pierd
iar câmpiile pustii ard în inimi
ţărâna depărtării doare

părul tău negru flutură vântul
o picătură de aer îmi opreşte o respiraţie
chipul de marmură albă în picioare de şcolăriţă
alergă-n ochii mei şi-a unei zile de tinereţe
viaţa zâmbeşte şi se scurge, ca zborul unui fluture
prin timpul care râde de noi, când trece

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Votează! | Copiază!